Trăitul pe bune

începe când e greu

Hei, încă ești aici și îți mulțumesc!

Am emoții ca prima dată când am scris aici. De vreo două luni și ceva am fugit de foaia asta mov. De fapt, am ales să trăiesc realitatea cu mai puțină expunere la ecrane — acolo unde măștile cuvintelor nu mai pot fi ascunse. De atunci, am mai scris câteva drafturi, dar nu le-am mai publicat.

Motivul?

Am realizat că fugeam de suferință

Îmi doream să fie ușor să interacționez cu oamenii, să învăț, să cresc, să iubesc. La fel de ușor cum e să trimit un mesaj text sau să dau o inimioară la o postare autentică, cu care rezonez. Doar că îndepărtarea de virtual m-a pus față în față cu o comoditate evitantă pe care am fost nevoită să o confrunt.

Procesul ăsta m-a întors, din nou, la valori despre care am tot scris de-a lungul timpului, dar pe care mi-am dat voie să le trec prin realitatea mea interioară.

Aici am mai vorbit despre valori, în caz de nu a ajuns articolul la tine.

Cu ce am ieșit din introspecția asta?

Cu Mădălina aproape, dar și singură, am avut momente de lăsat la ușă critici, aparențe frumos îmbrăcate sau alte influențe din viața mea. Toate deodată sau din fiecare, pe rând. Am realizat că iubirea de oameni (una din valorile mele de bază) nu se întâmplă când amân întâlniri, telefoane sau discuții dificile cu Dumnezeu, cu mine însămi sau cu ceilalți. Mai ales că între noi nu e o graniță din asta de beton armat, ci mai degrabă un pod suspendat deasupra apelor prin care trecem împreună — cu suișurile și coborâșurile noastre. Reamintirea acestui lucru a schimbat macazul.

Am realizat că atunci când servesc lumii, îmi servesc și mie. Și, deopotrivă, am înțeles că dacă mă pierd în multitudinea de lucruri de făcut, mă pierd și de oamenii pe care îi prețuiesc.

Am înțeles că ritmul meu nu e unul grăbit, deși am imitat o bună vreme că este. Mi-e dor de mai multă prezență. De firesc. În ceea ce sunt, în ceea ce fac. Iar asta nu se întâmplă în goană, ci pe așezate. Cu răbdare. Știu, nu e de dorit asta într-o lume în care comunicarea se rafinează pe ChatGPT, la câteva secunde distanță.

Co-creăm în fiecare clipă

Ce dau mai departe acum? Ce primesc? Ce pun pe masa dintre mine și ceilalți?

Când nu mai găsesc răspunsuri la întrebările astea, îmi amintesc de câteva momente-ancoră:

Cozonacul pe care l-am primit în pandemie de la Raluca care, înainte de Paște, când drumurile spre casă erau interzise, a venit la poartă, mi-a dat pachețelul și mi-a spus, fără cuvinte, că în Iași ea e familia mea. Îmbrățișarea de la Claudiu pe care am primit-o, alături de „Ești în siguranță” când am simțit că tot ce-mi doresc este să mă dispar. „Uite cât de mult ai evoluat, Alexandra!” de la doamna Petro care are încrederea oarbă că eu voi reuși. Adrian care de mai bine de trei ani a văzut în mine un camarad de creație și în fiecare zi îmi amintește că noi suntem o echipă. La telefon cu mama și tata, ploaia din grădină și un curcubeu care au spălat tot răul zilei prin bucuria lor. Scrisoarea Laurei, ca o invitație la dialog cu parfum de trecut și introspecție. Andra care mă întreabă dacă am mâncat azi.

În realitate, cu toții avem nevoie de conexiuni profunde și autentice. Nu doar ca să înflorim, ci și ca să ne ducem mai ușor suferințele. Și la job, și acasă. Fără ele, împietrim.

Pe toți pe care v-am pomenit și pe toți ceilalți pe care vă port prin milioanele de astfel de momente, vă mulțumesc că-mi îmblânziți inima cu iubirea voastră.

Vă așez în tolba mea cu recunoștință. Pentru totdeauna.

Îmi spăl greul cu visare

O parte din zilele mele de concediu din vara asta au fost despre studiul muzicii psaltice. Orele de după muncă, la fel. A fost un timp cu multă oboseală, disciplină, dar și bucurie pentru fiecare mică victorie. La fel ca în scris, muzica are un fel al său de a așeza lucrurile la locul lor. În special muzica psaltică, pe care am primit s-o explorez, mai ales, ca terapie.

Am descoperit multe despre mine. Ți le las și ție, poate în vreun îți aprind vreun beculeț:

• Trăirea Visului nu înseamnă că va fi doar lapte și miere - dimpotrivă, va fi greu și pe alocuri foarte greu; în schimb, dulceața fiecărui pas parcurs este de nedescris.

• Pentru dăruirea oricărui act creativ, e nevoie de lucru intensiv cu sinele profund - ce e înăuntru, iese și în afară - în cazul cântatului, pacea devin o responsabilitate necesară.

• Asumarea visului atrage resursele potrivite - nu aș fi crezut pururea că asta e posibil, dacă nu aș fi văzut asta pe viu.

• Visul meu are nevoie de inimi bune - dacă nu cer ajutor și nu învăț să-l primesc, nu voi reuși să înaintez. Și crede-mă, asta schimbă tot jocul în BINE.

• Accelerarea ritmului de învățare e o capcană - când am descoperit că sunt „cel mai prost din curtea școlii”, mi-am dorit să învăț mai repede. Ei bine, asta nu e posibil. Ritmul meu e diferit față de orice alt ritm al lumii. Nu îl pot grăbi, îl pot doar accepta așa cum e :)

• Consecvența se reglează cu RĂBDARE - muzica e un limbaj în sine cu care am dat-o de multe ori de gard. Chiar dacă repetam sau învățam zilnic, simțeam că bat pasul pe loc. Ei bine, nu e deloc așa. Am realizat asta în ziua aceea, când am reușit să descifrez un exercițiu întreg de muzică psaltică, fără să fac nici o greșeală. Dar dincolo de asta, am înțeles lo-gi-ca semnelor, în mod profund. Am plâns de bucurie. Pentru că am reușit. După multe săptămâni de greșeli, am simțit că nu e în zadar…

• Joacă-te, joacă-te, joacă-te - când am uitat să fac asta, procesul de învățare a fost extrem de anevoios. Joaca e combustibil.

Via Transilvanica, un alt vis în mișcare

Drumul ăsta care unește mi-a întrunit mai multe dorințe la un loc: a fi alături de oameni cu care rezonez, de a vedea România autentică, cu sălbăticia, frumosul și autenticul ei și de a mă reconecta la bucuria de a trăi. Totuși, a venit cu greul său. În ultima drumeție de 67 kilometri am văzut și partea tristă, dărăpănată, înstrăinată a satelor noastre. Ne-au chinuit rucsacii și ne-a durut spatele. Am văzut cum locurile astea uitate de lume, cu case colorate și flori la poartă, au biserici goale, copiii care cară bidoane de apă și bătrâni care stau în drum, așteptând măcar un salut.

Și totuși, în realitatea asta, e o suferință înduioșătoare. O dulceață. O unitate. O extensie a mea și a ta, într-un parcurs din care facem cu toții parte.

Și mai mult decât a fi oglinda noastră, Via Transilvanica adapă țara asta frumoasă cu noi deschideri economice, inspirație și hărnicie a oamenilor care sunt mai motivați să se gospodărească pentru a primi drumeții. Iar ăsta nu e puțin lucru, mai ales că așa au ajuns să vadă România vizitatori din întreaga lume.

Aici vii ca să celebrezi viața. În teambuilding, ca să o ceri de soție sau să ai parte de o aventură în natură cu familia sau prietenii, să-ți găsești liniștea sau, pur și simplu, să fii în mișcare.

Nu s-a terminat sezonul. Așa că dacă te gândești să mergi, fă-o pur și simplu.

Merită. Meriți!

#tuaisăreușești

Într-una din zilele când eram la pământ, mi-am scris mesajul ăsta, cu cretă și litere mari, pe betonul din fața casei. Nu-i al meu, dar a funcționat ca un medicament.

Cred cu tărie că dacă e ceva de folos nouă, vom reuși. Nu când vrem, ci când e timpul. Ba mai mult, chiar cred că darurile noastre de abia așteaptă să fie trăite pe deplin. În felul nostru, cu ingrediente proprii. Și dacă drumul e cu poveri, îți amintesc că orice greu are rostul său.

Dacă ai nevoie de un companion de drum pentru Visul tău, sunt aici. Ca specialist de comunicare, ca visătoare căpoasă ori, pur și simplu, ca om între oameni, cu dorința de a te susține.

Și #tuaisăreușești.

Dacă e ceva ce crezi că merită dat mai departe, te rog să-l trimiți scrisoarea asta către prietenii tăi.

Încă aici,

pe drumul inspiraic,

A.