Oglinda din scrisul altcuiva

o recenzie dintr-o altfel de carte

„Fiecare greutate e aici cu noi pentru ca să ne învețe cum să dansăm cu viața. Când un sentiment de eșec se ridică în tine, amintește-ți ce înseamnă să strălucești.”

De la ”Când inima se face cântec”, părintele Ioan Bădiliță pregătește cititorul pentru a se întoarce la firescul de dinăuntru, pe ritmul iubirii. Un timp ofrandă care scaldă ființa într-o dulceață covârșitoare, care doare prin sinceritatea sa.

Această dezbrăcare de măști întoarce omul mai aproape de sine — adică mai aproape de Dumnezeul cel viu. Apoi, cu această pregătire, ”Schimbat-ai plângerea mea întru dans” dă drumul unei orchestre a trăirilor. Nu e genul de experiență de citit pentru care te pregătești, ci o coregrafie pe care o experimentezi, pas cu pas, pe măsura lucrării tainice a fiecărei pagini. Treptat sau brusc, aflăm că „întrebările sunt darurile noastre”, mai presus decât atunci când primim răspunsurile, căci atunci când suntem ancorați în curiozitate, primim mai mult.

E ceva dincolo de sensul cuvintelor pe care-l aduce părintele Ioan Bădiliță. Un soi de invitație la prezență, ghidați de o voce delicată, uimitoare, care șoptește: „Descoperă.” De aceea, oricine pătrunde în acest dans își poate hrăni ființa cu ceva-ul de care are nevoie.

Un prim strat, o listă de ferestre în lectură și filme la care vrei să revii. E sentimentul acela că ai descoperit o enciclopedie de maeștri, căci sursele sunt introduse pe alese în paginile cărții, cu perspicacitatea unui dirijor. Apoi, primim noi înțelegeri ai psalmilor și ale cuvintelor din Scriptură care demontează mitul „biserica și restul lumii”. Vedem că Dumnezeu vorbește și se arată aici și acum, nu e o statuie care stă pe un piedestal, undeva, în depărtare.

Dincolo de aceste straturi, însă, autorul ne dă binețe cu o suită înlănțuită de mișcări ale tectonicilor sufletești personale. Autentice până la sânge, aceste revelații ale omului, bărbatului, soțului, fratelui, fiului și părintelui Ioan sunt de luat în brațe cu smerenie. Căci aceste frânturi sunt de fapt, oda unei declarații de iubire pentru viață: „Totul contează pentru că nimic nu durează.”

Am scris despre asta, aici, într-o scrisoare separată.

Pentru cineva, ”Schimbat-ai plângerea mea întru dans” poate fi o experiență terapeutică pentru vremuri stresante ca astea sau pentru eșecuri din care pare că lumea se sfârșește. Pentru altcineva, va fi o reîntoarcere la recunoștința de a savura coregrafia existenței. Alții, se vor despuia (sper) de tentația de a eticheta această carte drept o prelegere a creștinismului ortodox — nu de alta, dar chiar s-ar putea să nu mai simți nevoia să o încadrezi în vreo cutie.

Am sentimentul ăsta că pentru tine, va genera oricum o altă coreografie sufletească față de ce intuiesc eu. Iar această fragilitate a reacțiilor noastre, zi și tu, nu-i de-o frumusețe greu de cuprins în cuvinte?

Până la final, întâlnirea în scris cu părintele Ioan e un reminder de care avem nevoie cu toții că…

„viața noastră este sfântă.”

Chiar dacă noi uităm asta adesea. Și așa, cu câte-un nou ciocănit la ușă, ne mai amintim să fim:

„Simte muzica acestui moment și mișcă-te. […] mișcarea ești tu, a trăi ești tu. Tu ești întregul dans.”

Firmituri, căci în realitate, e vizibil de la o poștă că îndrăgostitul de viață, părintele Ioan, s-a dat pe sine în harul dansului Dumnezeului celui viu.

Atât îți mai zic: la sfârșitul cărții am plâns ca după despărțirea de un om. Mi-a trebuit un timp să-mi revin. De fapt, nu cred că mi-am mai revenit nici azi. Poate ai trăit și tu asta. Ca o reacție nerostibilă. Ca o uitătură la oglinda din mâini care ne amintește despre plenara, evanescenta, strălucire a vieții.

Dacă e măcar un fir care te-a prins din ce am scris, citește cartea asta.

Și după ce te aduni în tine, îmi scrii ce ți-a adus?
(Daaa, știu, sunt curioasă și „curioșii mor repede”. Cesăfaci,naicesăfaci)

Dacă vrei, arată lumii scrisoarea asta.

Și te aștept să mai poposești pe aici, voi mai pune scrisori în plic.

Februarie, ce ne mai aduci sub pălărie?

Cu drag,

A.

P.S.: Părinte Ioan, știți, cuvintele sunt de multe ori sărace. Nu, nu și atunci și când vine vorba de dragoste. Vă rog, dați drumul manuscrisului nou la tipar. Lăsați dragostea să circule-n lume. A v e m n e v o i e d e e a c a d e a e r.

(Sursa imaginii am pierdut-o, dar nu m-am putut abține să nu o las aici)